Unde locuiește frica?

Frica e o doamnă versată şi unsă cu toate alifiile. Ştie exact unde are acces şi unde nu are. Cunoaşte toate porţile prin care s-ar putea strecura. Ea se insinuează tiptil fără să-i simţi prezenţa. Se încolăceşte în jurul tău şi îţi fură demnitatea. Se plimbă mai întâi braţ la braţ alături de tine, îţi face ochi dulci şi te seduce până când accepţi să te uneşti cu ea. Iar după ce ai făcut-o, devii ca un cocon înfăşurat în emoţii distructive, de unde nu mai poţi constata şi spune decât un singur lucru: „eu şi frica, una suntem!”

Această doamnă trufaşă şi perversă, locuieşte doar acolo unde există o lipsă. Are multe feţe, iar măştile ei sunt nenumărate. Le schimbă după caz, ca şi cum ar fi participantă la un bal mascat. E de ajuns doar o mică breşă şi frica se va strecura prin ea, cât ai clipi. E de ajuns o mică îndoială şi ea începe să te stăpânească. E de ajuns o mică grijă şi identitatea ta începe să se clatine. E de ajuns doar să o bagi în seamă pentru o clipă, ca imediat ea să vină şi să te îmbrăţişeze până ce te vei dizolva în ea.

Ea locuieşte în inimile slabe a căror trecut nu s-a cicatrizat încă. Simplele aduceri aminte sapă şi mai adânc rănile unui trecut pe care tu îl consideri dezastruos. Trecutul te învinovăţeşte, iar judecata ta e una prin care încerci şi mai mult să îţi justifici neputinţa. Veşnicul refren pe acest calapod este: „am greşit, sunt vinovat, am greşit sunt vinovat!” Nostalgia şi mila de sine se susțin una pe alta și întreţin prin învăluire frica.

Ea locuieşte în minţile agitate care se consumă permanent în grija zilei de mâine. Viitorul pare în ceaţă, la fel ca şi gândurile celor care nu trăiesc în prezent. Aici totul e înceţoşat, totul e doar o continuă grijă. Refrenul e altul dar frica e aceeaşi: „ce va fi mâine, cum vom răzbate, cum vom plăti?” Aici frica e întreţinută de necazurile închipuite care vor veni în viitor.

Ea locuieşte în respingere. Oamenii vor părerile celorlalţi, vor umeri pe care să poată plânge sau îi vor pe alţii să vină şi să se plângă pe umerii lor. Oamenii vor să plângă şi să sufere împreună. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atât suferinţa va părea mai dulce. Dar atunci când ne lovim de indiferenţa sau respingerea celor care nu vor să intre pe suferinţa noastră, începem să ne simţim singuri şi părăsiţi. Refrenul e acesta: „ce mă voi face în viaţă de unul singur?” Singurătatea şi tânjirea după iubirea şi aprecierea celorlalţi, întreţin şi ele frica.

Ea locuieşte în lipsa puterii de a lua decizii şi în eventualul eşec. Aşa că decât să eşuăm, rămânem în vechile tipare limitative care nu ne ucid, dar nici nu ne lasă să trăim. Frica de greşeală ne ţine prizonieri şi ne împiedică să dăm curs glasului interior care ne îndeamnă să fim creativi şi să schimbăm macazul atunci când experienţa din urmă s-a epuizat. De aceea, de multe ori avem impresia că vrem ceva, dar pur şi simplu nu ne putem hotărî. Refrenul de pe acest flux: „un pas înainte, doi înapoi...”

Ea locuieşte în idolatrie. Veşnicul dumne-Zeu care vede tot, ştie tot, ne „iubeşte mult” dar tocmai când ne e lumea mai dragă, ne pedepseşte. Holograma falsă din mintea noastră ne vădeşte cât suntem de fricoşi. Zeul la care apelăm de fiecare dată când ne e greu, icoanele făcătoare de „minuni”, moaştele celor răposaţi la care mergem cu sufletele tremurânde şi de la care aşteptăm „minuni” fără ca noi să mişcăm un deget în favoarea noastră. Şi apoi găsim mereu justificări la frica noastră spunând cu nonşalanţă... „Aşa a vrut dumne-Zeu”. Dar tu omule, oare ce ai vrut cu adevărat? Să îţi dai mereu puterea din tine şi să rămâi doar ca o frunză-n vânt? Refrenul aici îl cunoaşteţi cu toţii: „doamne miluieşte”!

Ea locuieşte în ignoranţă şi necunoaştere. Omul care nu se cunoaşte pe el, e unul temător pentru că nu are destulă susţinere interioară şi caută mereu confirmări şi susţineri din partea celorlalţi. „Oare o fi bine aşa sau altfel?” Şi omul ignorant caută în afara lui ceea ce se află doar în el însuşi, el caută preoţi cu „har” şi maeştri cu puteri „miraculoase” care dacă s-ar putea să îi schimbe total viaţa printr-o simplă atingere. Iarăşi, tot „harul” şi tot „miracolul” e doar în noi înşine, restul e doar vânare de vânt care ne întreţine frica.

Ea locuiește în gelozie. Peste tot vezi oameni care spun despre ei înșiși că nu sunt geloși, dar în realitate încep să fiarbă în suc propriu, imediat ce se ivește cea mai mică bănuială. Masochismul spiritual pe pământ se numește gelozie. Oamenii vor ca partenerii lor să fie fideli și vor ca aceștia să nu se gândească la nimeni altcineva decât la ei înșiși. Ei își arogă drepturi asupra partenerilor, ca și cum ar fi stăpânii lor. Gelozia e o mare frică și o mare prostie, în același timp. În realitate nu poți aparține nimănui și absolut nimeni nu îți poate aparține. Câte atașamente mai ai de înlăturat pentru a reuși să trăiești liber, curat și necondiționat? 

Mai locuieşte ea şi în multe alte locuri. Dar numai şi numai acolo unde se află câte o lipsă. Lipsa luminii e doar întuneric. Lipsa adevărului e doar minciună. Lipsa bucuriei e doar suferinţă. Lipsa iubirii e doar frică.
Aşadar, dacă tu frică, locuieşti doar în lipsă, cum poți tu oare să trăiești și cum poți tu doar cu iluzii să te hrănești?